Trebuie in primul rand sa mentionez ca e prima calatorie pe care o facem cu parintii mei.Eu personal am avut ceva emotii in primul rand pentru ca mama nu mai calatorise niciodata cu avionul si nu stiam ce reactie va avea.Si apoi pentru ca in 2 e mult mai usor sa tii pasul si sa stai unit.In 4 e mai greu sa nu te pierzi.Dar toate au mers ca unse si am fost chiar surprinsi de cat de bine ne-am descurcat ca echipa.
Asadar am ajuns plini de emotie si nerabdare.Am fost cazati in zona turnului Montparnasse.E o zona minunata, circulata, dar nu foarte aglomerata.Am avut aproape de noi tot ce ne-am dorit: un magazin alimentar, o sectie de politie si un receptioner dragut care auzise despre Cluj, Timisoara, Bucuresti... :)
Si pentru ca e simbolul cel mai cunoscut al orasului, i-am facut o vizita inca de cum am ajuns.E impresionant turnul lui Eiffel.Si foarte indragit de vizitatori.Cum altfel?
Domul invalizilor ne-a facut o impresie foarte placuta prin multitudinea de exponate dar si prin faptul ca o latura a domului inca functioneaza ca si spital pentru invalizi.Deci, se poate!
O fotografie de familie cu turnul Eiffel in spate.
Fiecare strada e altfel, fiecare pod e diferit.i cu toate astea sunt toate in acelasi lor, in acelasi oras.Poate ar trebui sa invatam cate ceva si de la lucruri, pentru ca se pare ca semenii nostri nu mai sunt exemplul de urmat.
Am punctat principalele atractii incercand sa mergem cat de mult pe jos, ca niste turisti adevarati.Doar ca din cand in cand ne mai opream pentru a consulat harta (baietii) si pentru a ne odihnii picioarele (fetele).
Trebuie sa mentionez faptul ca ai mei au fost foarte impresionati, de-a lungul plimbarilor pe jos pe strazi, de multitudinea de natii, culori si religii care se amestecau.Si de fapt cred ca tocmai calmul acestui melanj ii mira.Fiecare era cu treaba lui, fiecare mergea in directia lui...
Si pe langa faptul ca Parisul este orasul luminilor, eu as adauga ca este si orasul culorilor.Atat ale oamenilor, cat si ale strazilor.
Un obiectiv de neratat la Paris este Luvrul.Numai bun pentru o plimbare sau pentru imbogaitrea culturii.
Sau pentru fotografii clasice.
Mi s-a parut ca simpla existenta a obiectivelor turistice nu mai e suficienta pentru a te face sa le vizitezi.Asa ca iata!se gasesc solutii de a promova cultura chiar si in afara lor.
Un apus superb ne-a desavarsit vizita la Arcul de triumf.Il mai vizitasem si cu doua seri inainte, dar era prea intuneric pentru a-l fotografia si pentru a-i observa toate detaliile decorative.In seara respectiva ne-am bucurat mai mult de plimbarea ce ne-a incantat ochii pe Champs Elysee.
Iar calatoria a fost desavarsita de vizitarea de sus a turnului Eiffel si vederea panoramica a orasului.Nu trebuia sa ratam asa ceva.Asa ca ne-am asezat frumos la coada pentru a ne cumpara bilete.Si pentru ca vremea parea sa nu mai tina cu noi, era foarte frig si incepea sa ploua, i-am trimis pe baieti sa cumpere ceai.Desi eram putin descurajati de lungimea randului la casa de bilete, inainte ca baietii sa ne aduca ceaiul, eram deja ajunse (eu si mama) in fata caselor.Din nou, se poate!
Am facut poze ale orasului din toate colturile si etajele posibile si desi am asteptat destul de mult la coada pentru liftul care sa ne duca jos, totul a decurs in liniste, fara inghesuiala, fara tipete (daca nu il punem la socoteala pe unul dintre suporterii echipei Veszprem, vecin de-al nostru, care isi sustinea echipa cu prea mult elan).Doar cu frizurile ciufulite de vantul care ne alunga.
Si pe langa lumini si culori, Parisul este si un oras al iubirii.Iar in contextul actual as adauga al iubirii de orice fel, nu numai cea intre soti si rude.
Ei si am ajuns la partea unde am ceva mai deosebit de mentionat.Povestea incepe asa: asteptam sa trecem strada catre Sacre Coeur cand atentia ne-a fost atrasa de un autobuz care desi avea verde la semafor nu se misca.Apoi am observat ca ceea ce il impiedica, era o persoana care parea in transa.Avea un telefon la ureche si privea spre cer.Canta sau gangurea ceva si nu a cedat la insistentele claxoanelor.Am trecut de episodul acesta pentru ca am inceput sa ne simtim ca acasa: aleea de urcare spre catedrala era intesata cu bisnitari care jucau alba neagra.Era un peisaj ceva mai normal pentru noi, cei care nu avem de-a face in mod normal cu progres si civilizatie.
Am ajuns sus, am vizitat exteriorul, am facut cateva selfie-uri cu mama si tata, am admirat ceea ce putea fi admirat (mai ales vremea buna care incepea sa se arate) si am intrat.Dar aici ce sa vezi?prietenul nostru in transa era in biserica.Si se pare ca era mai catolic decat papa, pentru ca era foarte aproape de altar, langa o masa cu lumanari, intr-o zona interzisa vizitarii.Insa intentia lui nu era sa se roage din pacate.Cat am clipit a inceput sa se comporte ca un nebun, a dat lumanrile pe jos...Dar elanul i-a fost taiat rapid de oamenii de la paza care l-au imobilizat si l-au predat politiei.Nu faptul ca am fi putut fi in pericol ne-a impresionat (pentru ca oricum la momentul acela nu banuiam ca ni s-ar putea intampla ceva rau) ci faptul ca totul a decurs in liniste, de la sine.Nimeni nu s-a speriat, nimeni nu s-a impacientat, ba chiar unii nici macar nu au fost deranjati de la rugaciune.
Si pe cat de ciudat a fost episodul dinauntru, pe atat de relaxant era episodul de afara.Un tanar cu un real talent in a se cocota pe stalpi si a face jonglerii cu mingea, facea deliciul publicului.
La centru Pompidou am intalnit mult tineret si un alt fapt care i-a impresionat pe ai mei: faptul ca lumea statea pe jos, faptul ca un tanar dadea un spectacol, faptul ca lumea venea si pleca...Totul parea haotic si totusi intr-o ordine...
Si pentru ca mai aveam timp la dispozitie ne-am propus sa vedem turnul Eiffel si dintr-o alta perspectiva, dintr-un alt turn.
Si din nou am prins un apus minunat de toamna, colorat.Colorat era si orasul si cerul.
Din nou am facut fotografii din toate colturile posibile, dinauntru si din afara si parca totusi doar cand i-am vazut pe altii cum il contempla, mi-am dat seama de cat de special e acest turn.Pentru ca turnul Eiffel e nimic, daca nu sunt ei, oamenii.
Si din nou o poza care afirma sus si tare ca Parisul este orasul luminolor.Din ce in ce mai moderne.
Si a venit momentul sa ne luam ramas bun.Era momentul potrivit pentru ca iata, era luni, oamenii mergeau la servici, ziua nu se arata tocmai frumoasa si oricum se apropiau evenimente la care nu am fi vrut sa fim spectatori, dramite actori.Si ne-am luat la revedere in speranta ca ne vom revedea candva, asa cum ne-am vazut si acum-PE TIMP DE PACE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu